Storm The Castle – Jolie Vines

    Cu veșnic dor și nețărmurită amărăciune, ne luăm astăzi la revedere de la al nostru tăcut Archer și-a lui puternică Bree, părăsim micul orășel turistic Pelion și zburăm, pe aripi de vânt, către o nouă poveste de dragoste aparte, pictată cu al norilor alb pe-o pânză azurie. Mai apoi, deși la început avem să ne facem plimbarea pe străzile ploioase ale măreței Londre, pașii au să ni se dovedească răzvrătiți și-au să ne poarte până într-un tărâm fantastic, desprins parcă din poveștile cu domnițe și lorzi.
    Căci da, poposim timizi în Scoția.
    Iar ție, drag cititor, îți doresc bun-venit! 
    Sper să călătorești cu drag alături de mine. 

    A fost odată ca niciodată, într-un tărâm cu cer adesea presărat de nori și pământ mereu udat cu picături de ploaie, o domniță aflată la mare ananghie. Și-i era Mathilda numele și-un impas i se pomenise tocmai în cale, părând cumva de netrecut. Cu orice preț voind să-și depărteze sora mai mică de-al familiei rău și nesfârșită nepăsare, aceasta se găsește contemplând un posibil mariaj cu partenerul de afaceri al părintelui său, un bărbat față de care nu nutrește absolut niciun sentiment, dar pe care-l socotește ca fiind îndeajuns de potrivit pentru a-și duce la bun sfârșit planul.  
    De aici și până la neîmplinire se mai dovedește apoi a fi numai un singur pas. 
    Ori, cel puțin, astfel pare să nădăjduiască la incipit, până ce-l zărește pe el.
    Acel el alături de care, fără de tăgadă, are să se preceadă totul. 

    Am admirat dintotdeauna personajele feminine puternice, menite să-mi ofere la orișice pas o lecție, chiar și prin cele mai infime dintre fapte. Am admirat personajele care luptă neîncetat pentru cei pe care-i prețuiesc nespus, fără de tăgadă ori lamentare, și care întruchipează-n fiecare clipă sinceră bunătate, lipsită de-un motiv ascuns. Cele pregătite să ofere totul, dar fără a pretinde nimic la schimb. Cele ce-o fac din simplă iubire. Aș putea chiar admite că-am continuat adesea să cotrobăi după ele cu disperare, deși poate de multe ori, prin zecile de cărți citite, n-am izbutit să le găsesc.
    Până la Matilda. Cea care mi-a arătat de ce nu trebuie să-mi încetez nicicând căutările.
    Deși oarecum aflată la ananghie, așa după cum se găsesc toate domnițele-n povești încă din cele mai vechi timpuri, tânăra Matilda reușește să răzbească printre-atâtea altele și-și câștigă un loc detașat printre eroinele mele favorite. De ce oare, vă întrebați? Ei bine, răspunsul se dovedește a fi de-a dreptul simplu – pentru că a luptat cu mintea și sufletul pentru a ei cauză. A fost chiar pregătită să se sacrifice pe sine, în ciuda iminentei nefericiri ce-ar fi venit cu viitorul, și-ar fi făcut-o fără a cere nimic în loc, deși ea-n schimb ar fi pierdut totul. 
    Și-a fost puternică și, totuși, blândă; adesea chiar fragilă-n bunătatea ei. A fost independentă și cu băgare de seamă, stabilă-n propriile hotărâri, chiar și de-i erau potrivnice propriei persoane. Și-a luptat cu toate forțele, indiferent de obstacol. Pentru sora sa. Pentru sine. Pentr dragoste. Pentru toate la un loc căci toate reprezentau tot ce tânjea de la viață, dar considera că n-are să atingă nicicând. Nu dată fiindu-i situația.
    Cât despre Callum însuși, nenumărate am de spus, dar mă tem că ale mele cuvinte se arată astăzi așa de potrivnice precum n-au mai fost de mult. Însă, în ciuda aparentului lor refuz de a se aduna și a-mi pune-n fraze fiecare gând, mă silesc, totuși, să pun capăt răzvrătirii lor și-aștern pe-această pagină tot ce-am simțit citind privindu-l, sperând c-are să fie de ajuns. 
    Callum McRae mi-a furat inima.
    A făcut-o de la întâia-i apariție și nici c-am s-o mai vreau vreodată înapoi. De altfel, cum aș mai putea eu dori-o iară, când în ale sale palme blânde-am găsit tot ceea ce tânjesc mai tare? Când în al său suflet șade iubirea, loialitatea și înțelegerea de care eu, și-am să-mi permit să spun că și oricare alta asemeni mie, are nevoie? Îl consider pe Callum a fi un erou de-a dreptul complet. Un erou precum îmi doresc să găsesc la fiecare carte, fie ea de dragoste ori nu numai. Și-are un trecut tulburător. Unul la care nu m-am așteptat vreo clipă, dar care nu mi-a schimbat, sub nicio formă, în rău impresia despre dânsul, ci doar în bine. Căci da, este atrăgator și puternic, așa după cum orice erou din poveștile romantice este menit să fie, dar, mai presus de toate, este om. Un om cu bune și cu rele. Un om deloc perfect, dar care-și dă silința să-aleagă binele-n orișice situație. Un om cu suflet, care există pentru toți cei din jur, fără să pretindă-n schimb nimic. Cineva pregătit să sacrifice totul pentru bunăstarea celor dragi lui, chiar și de acel sacrificiu ar însemna, probabil, propria-i nefericire. 

    Și-s nenumărate de povestit despre-a lor relație, deși cuvintele par a mi se dovedi la fel de nevrednice ca la incipit, lăsându-mă incapabilă să-mi aștern în fața voastră cuvintele. După cum era de așteptat, Matilda și Callum au fost atrași unul de celălalt de la prima vedere, chiar de timpul nu le-a fost vreo clipă prielnic, iar soarta li s-a arătat dintotdeauna potrivnică, punându-le-n cale oameni nemiloși și obstacole nenumărate. Cu toate acestea, nimic nu i-a oprit, deși vremea renunțării s-a arătat poate de multe ori, mereu și mereu mai aprigă. 

    Callum a descoperit-o pe Mattie și s-a asigurat că intențiile-i privind-o sunt clare din întâia clipă, folosindu-se de încăpățânarea specifică să lupte pentru ea, viitorul lor, precum și pentru tot ceea ce, de unul singur, a reușit să învingă și construiască de-a lungul vieții. În ceea ce o privește pe Matilda, deși la început aceasta se arată pregătită să-și sacrifice dorințele pentru binele surorii sale mai mici, totul ajunge să evolueze neașteptat odată cu apariția lui Callum. Acesta, din umbră, dar totuși atât de apropiat, îi oferă toate susținerea de care are nevoie pentru a-și desface de una singură aripile și pentru a-și alege calea potrivită sieși. Iar amândoi, împreună, se dovedesc a fi o forță de neoprit. Una care luptă pentru dragostea, fără a lăsa deoparte fericirea celor apropiați și importanți lor.

    Nu cunosc ce aș putea mărturisi privitor la personajele negative, deși poate că, în alte cazuri, ar fi atâtea de spus. Nu reușesc nici măcar să-mi dau seama dacă se cade să le numesc „personaje negative” ori nu, date fiindu-le propriile situații și fiecare motiv. Consider c-ar fi mai potrivit, poate, să le numesc doar rătăcite. Prin sentimente și prin propria durere, suficient de tare încât să nu fie capabili s-o zărească pe-a altora, deși se află atât de-aproape de-a lor. Prin gânduri și greșeli. Prin amintiri mereu nu tocmai fericite, însă cu acțiuni nu tocmai scuzabile. 

    Căci da, faptele vorbesc de la sine și-un simplu bandaj pe-o rană nu va șterge nicicând ce dăinuiește-n suflet.

    Nu cu adevărat. 

Cu toate acestea, povestea reprezintă o adevărată călătorie. Una în care m-am bucurat să mă pierd și-n care, știu cu siguranță, o voi mai face iară cândva, de cum mi-o va cere inima. Una care m-a purtat pe tărâmuri pe care, pentru moment, doar tânjesc să le zăresc. Una despre familie și despre găsirea celui potrivit ție. Despre a-ți alege propria cale, fără a-i uita pe cei importanți și fără a-i lăsa la urmă. Despre dragoste adevărată, sacrificiu și acel final fericit apărut de vei continua să lupți, indiferent de greutate ori tăgadă. Despre viață, posibil, mai presus de orice. 

Și despre ceea ce, la începerea cărții, aveam nevoie cel mai mult să citesc. 

Read more

Vocea lui Archer de Mia Sheridan

 

    M-am gândit vreme îndelungată cu ce carte să-mi încep călătoria prin lumea fascinantă a recenziilor. Am petrecut momente nesfârșite revăzându-mi listele de lectură, străduindu-mă să o găsesc pe cea mai potrivită dintre toate. Aproape că am vrut să și renunț la ideea de a împărtăși ceva cu voi. Apoi, din neant, mi-am adus aminte de ea – acea ea.  Cred că o cunoaștem prea bine cu toții, nu-i așa? Cartea aceea pe care am putea o citi de nenumărate ori, fără a ne plictisi.  Cea care ne-a provocat tremur în suflet încă de la primul cuvânt și care, după mii și mii de lacrimi,  ne-a pictat pe chip zâmbet și-n inimă nădejde.  Cea pentru care am da orice să o putem citi din nou întâia oară. Cartea preferată. 

    Ori, în cazul meu, „Vocea lui Archer”. Întotdeauna „Vocea lui Archer”. 

    Am descoperit-o undeva prin anul doi sau trei de facultate, pe când, simțind nevoia să mă detașez de toți și toate, scrutam internetul în căutarea acelei lucrări care să-mi îndulcească serile și care să-mi încânte inima așa cum numai o poveste de iubire o poate face.  A fost dragoste la prima vedere ori, poate mai bine spus, la primul rând citit căci lucrarea mi-a atras atenția încă de la descriere și m-am trezit luând-o fără să ezit. De aici și până la final totul e poveste. O poveste ale cărei pagini au zburat la fel ca puful unui păpădii în aer – timid, alene și lăsând în urmă un strop de speranță.

    După ce o noapte furtunoasă îi răpește fericirea, lăsând în urmă durere și aprige coșmaruri, Bree Prescott ajunge în Pelion, un orășel turistic din Maine, gândind că are să-și găsească astfel liniștea. În vreme ce se instalează în noua ei locuință de pe malul lacului și încearcă să-și pună cât de cât ordine în viață, destinul îl scoate pe Archer Hale, un tânăr singuratic și misterios, care poartă în sufletul său o suferință de nedescris. Din cale afară de curioasă să-i afle taina, Bree începe să adreseze oamenilor din jur întrebări privindu-l și află cu stupoare că bărbatul este mut. Dizabilitatea acestuia, precum și opiniile la adresa-i nu reprezintă însă pentru ea motiv de abandon, ci doar îi întăresc decizia de a se apropia și de a-l cunoaște mai bine.

    Dorința i se îndeplinește și ea la scurtă vreme căci, deși Archer se arată reticent față de nou-venită, neobișnuit fiind ca cineva să-i acorde atenție, cei doi reușesc să lege o frumoasă relație de prietenie care, încetul cu încetul, înflorește, de asemenea, în ceva mai mult. Urmăriți de propriile trecuturi tragice, cei doi ajung să se destăinuie unul altuia prin limbajul semnelor, înlăturându-și de pe suflet durerea, și reușesc să întâlnească dragostea acolo unde se așteptau cel mai puțin dintre toate – în două inimi crăpate care, cumva, reușesc să se vindece reciproc și să găsească, din nou, lumina prin întuneric. Apoi, totul pare să curgă lin. Pe atât de lin pe cât o poate face viața a două personaje încă hăituite din umbră de rău. N-am însă să vă destăinui mai mult despre dușman, nu când acesta este atât de hain, iar eu probabil că n-aș mai termina de scris recenzia de-ar fi să-i dau atenție. Am să vă las pe voi să-l descoperiți citind cartea.

    În privința celor două personaje principale, mă tem nu am habar cu ce ar trebui să încep.  Sunt nenumărate de spus, iar cuvintele mele pare că s-au făcut nevăzute când am cea mai mare nevoie. Am să mă străduiesc, totuși, să pun câteva dintre gândurile mele privindu-le în ordine, suficient cât să vă puteți face o idee și să înțelegeți cele ce vă așteaptă. 

    Și astăzi, la ani de la cea dintâi lectură, Bree Prescott rămâne pentru mine una dintre cele puternice eroine despre care am avut vreodată șansa să citesc. Deși a trecut printr-o experiență de-a dreptul traumatizantă, care ar putea lăsa asupra oricui o amprentă adâncă, Bree face tot posibilul să nu rămână prinsă-n acea noapte de coșmar și să meargă mai departe. Deopotrivă, cele pătimite n-au făcut din ea o persoană mai rea ori mai rece, lipsită de milă și scrupule, ci a rămas aceeași persoană bună la suflet, mereu atentă și grijulie cu cei din jur, lucru care m-a bucurat nespus. Ceea ce am prețuit însă cel mai tare în privința-i a fost comportamentul arătat față de Archer. Am apreciat faptul că ea l-a văzut atunci când atâția alții au refuzat s-o facă și că i-a oferit o șansă. Am apreciat că i-a fost aproape și că a crezut în el așa cum cei ce-ar fi trebuit n-au avut o viață întreagă. Și-am apreciat că l-a iubit așa cum merită, fără judecată și teamă, precum ar fi trebuit să fie de la început. 

    Iar Archer. Dragul și scumpul meu Archer. Băiatul meu tăcut și trist, care mi-a furat inima de la primele cuvinte și care m-a făcut să vărs lacrimi amare la aflarea tuturor fărădelegilor ce i-au fost pricinuite. Cel ce a fost și va rămâne și de acum încolo personajul meu masculin preferat, indiferent oricâți alții au să apară. Cel cu cea mai frumoasă și blândă voce dintre toți. Povestea lui, o tragedie în adevăratul sens al cuvântului pentru mine, mi-a dat de pământ cu sufletul și l-a sfărmat în bucățele pe care cu greu le-am pus la loc la finalul cărții. Am suferit alături de el și-am învățat deopotrivă să lupt și să iubesc. Am văzut prin ochii săi lumea, așa cu bune și cu rele cum i-a fost dat s-o trăiască, și-am găsit speranța de-a merge mai departe în întunecimea ei. Și am urât, deși Archer n-a însemnat vreodată ură. Am urât lipsa de milă a lumii și oameni meschini ce trăiesc în aceasta. Căci da, astfel au fost cei ce ar fi trebuit să-i fie alături. Meschini și fără de milă de la cel dintâi și până la ultimul. Unchiul său. Travis. Victoria. Până și întregul orășel care l-a lăsat să se piardă în peisaj, refuzând să-i dea o șansă și să-l înțeleagă. Mi-au amintit cu toții că până și cei din familie ori așa numiți apropiați, aceia care se presupune că ar trebui să-ți fie aproape și să te ocrotească, se pot dovedi a fi niște monștri. 

    Și da, cunosc că sună dur, dar n-am să-mi schimb părerea despre ei. Îmi este imposibil. 

    Nu când un copilaș fără vină a suferit din cauza lor.

    Totuși, în ciuda lor, Archer s-a dovedit a fi puternic, deși mă tem că „puternic” este un cuvânt poate prea mic pentru a-l descrie. În ciuda temerilor, și-a deschis inima și a lăsat să intre acolo, printre crăpăturile sale, nesperată iubire. Și și-a găsit vocea. Una dintre cele mai frumoase pe care mi-a fost dat să le aud vreodată, pentru că era a lui. Iar apoi totul a fost bine. Măcar pentru puțin. 

    Înainte să mă apuc de această recenzie, îmi propusesem să vă povestesc nenumărate amănunte despre relația dintre Bree și Archer, astfel încât voi să vă faceți o idee referitor la toate cele ce vă așteaptă. Astăzi, cu laptop-ul în față și atâtea ce se vor a fi scrise, mă declar înfrântă. Nu am habar cu ce aș putea să încep, nu când îmi este teamă că n-am să le pot face dreptate. Însă, ceea ce pot cu siguranță afirma este că nu aveți nimic de pierdut dând o șansă cărții și poveștii lor de dragoste. 

    De ce, vă aud chestionând?

    Pentru că amândoi sunt speciali, cu imperfecțiuni și fără. Amândoi au trecut prin furtuni nemiloase înainte de a vedea, într-un final, soarele. Și amândoi au descoperit iubirea pe când se așteptau mai puțin sau poate chiar credeau a fi imposibil. Îmi place chiar să-mi imaginez că mâna destinului a fost cea care i-a adus împreună, după cum am mai menționat deja, deși poate pentru unii dintre voi are să sune ciudat o astfel de afirmație. Ori poate doar cineva aflat acolo sus, sub formă de înger păzitor, care i-a dorit alături unul de celălalt, considerându-i potriviți. Interpretați după cum vă este placul. Tot ce pot eu numai să fac, ca umil cititor, este să vă rog să le dați o șansă. Nu veți regreta. 

    Căci el i-a calmat viforul din suflet, iar ea l-a ajutat să-și găsească vocea. Iar asta este cel mai important dintre toate.

    Ar mai fi destule de spus, dar o parte din mine simte că trebuie să vă las pe voi să descoperiți totul pe cont propriu și să vă bucurați de lucrare așa cum merită. Tot ce-mi mai permit să adaug este că nu există carte care să mă fi făcut să plâng așa de tare cum a făcut-o aceasta. Nu există nici personaje care să mă fi inspirat atât de tare și care să-mi fi dat, la fiecare pas, o lecție importantă de viață. Au să fie mereu alături de mine și-am să-i recitesc cu fiecare șansă, exact după cum merită – cu dor nețărmurit și sentimentul de-a fi din nou acasă. Căci da, cumva mă simt acasă alături de ei deși, la finalul zilei, sunt doar cuvinte pe hârtie. Îmi este greu să nu.

    Mulțumesc, Mia Sheridan, că m-ai făcut să simt! Și, mai presus de toate, mulțumesc Bree și Archer că mi-ați arătat că nicio prăpastie nu este de netrecut și că orice persoană are o voce. Aveam nevoie.

Read more