Vocea lui Archer de Mia Sheridan

 

    M-am gândit vreme îndelungată cu ce carte să-mi încep călătoria prin lumea fascinantă a recenziilor. Am petrecut momente nesfârșite revăzându-mi listele de lectură, străduindu-mă să o găsesc pe cea mai potrivită dintre toate. Aproape că am vrut să și renunț la ideea de a împărtăși ceva cu voi. Apoi, din neant, mi-am adus aminte de ea – acea ea.  Cred că o cunoaștem prea bine cu toții, nu-i așa? Cartea aceea pe care am putea o citi de nenumărate ori, fără a ne plictisi.  Cea care ne-a provocat tremur în suflet încă de la primul cuvânt și care, după mii și mii de lacrimi,  ne-a pictat pe chip zâmbet și-n inimă nădejde.  Cea pentru care am da orice să o putem citi din nou întâia oară. Cartea preferată. 

    Ori, în cazul meu, „Vocea lui Archer”. Întotdeauna „Vocea lui Archer”. 

    Am descoperit-o undeva prin anul doi sau trei de facultate, pe când, simțind nevoia să mă detașez de toți și toate, scrutam internetul în căutarea acelei lucrări care să-mi îndulcească serile și care să-mi încânte inima așa cum numai o poveste de iubire o poate face.  A fost dragoste la prima vedere ori, poate mai bine spus, la primul rând citit căci lucrarea mi-a atras atenția încă de la descriere și m-am trezit luând-o fără să ezit. De aici și până la final totul e poveste. O poveste ale cărei pagini au zburat la fel ca puful unui păpădii în aer – timid, alene și lăsând în urmă un strop de speranță.

    După ce o noapte furtunoasă îi răpește fericirea, lăsând în urmă durere și aprige coșmaruri, Bree Prescott ajunge în Pelion, un orășel turistic din Maine, gândind că are să-și găsească astfel liniștea. În vreme ce se instalează în noua ei locuință de pe malul lacului și încearcă să-și pună cât de cât ordine în viață, destinul îl scoate pe Archer Hale, un tânăr singuratic și misterios, care poartă în sufletul său o suferință de nedescris. Din cale afară de curioasă să-i afle taina, Bree începe să adreseze oamenilor din jur întrebări privindu-l și află cu stupoare că bărbatul este mut. Dizabilitatea acestuia, precum și opiniile la adresa-i nu reprezintă însă pentru ea motiv de abandon, ci doar îi întăresc decizia de a se apropia și de a-l cunoaște mai bine.

    Dorința i se îndeplinește și ea la scurtă vreme căci, deși Archer se arată reticent față de nou-venită, neobișnuit fiind ca cineva să-i acorde atenție, cei doi reușesc să lege o frumoasă relație de prietenie care, încetul cu încetul, înflorește, de asemenea, în ceva mai mult. Urmăriți de propriile trecuturi tragice, cei doi ajung să se destăinuie unul altuia prin limbajul semnelor, înlăturându-și de pe suflet durerea, și reușesc să întâlnească dragostea acolo unde se așteptau cel mai puțin dintre toate – în două inimi crăpate care, cumva, reușesc să se vindece reciproc și să găsească, din nou, lumina prin întuneric. Apoi, totul pare să curgă lin. Pe atât de lin pe cât o poate face viața a două personaje încă hăituite din umbră de rău. N-am însă să vă destăinui mai mult despre dușman, nu când acesta este atât de hain, iar eu probabil că n-aș mai termina de scris recenzia de-ar fi să-i dau atenție. Am să vă las pe voi să-l descoperiți citind cartea.

    În privința celor două personaje principale, mă tem nu am habar cu ce ar trebui să încep.  Sunt nenumărate de spus, iar cuvintele mele pare că s-au făcut nevăzute când am cea mai mare nevoie. Am să mă străduiesc, totuși, să pun câteva dintre gândurile mele privindu-le în ordine, suficient cât să vă puteți face o idee și să înțelegeți cele ce vă așteaptă. 

    Și astăzi, la ani de la cea dintâi lectură, Bree Prescott rămâne pentru mine una dintre cele puternice eroine despre care am avut vreodată șansa să citesc. Deși a trecut printr-o experiență de-a dreptul traumatizantă, care ar putea lăsa asupra oricui o amprentă adâncă, Bree face tot posibilul să nu rămână prinsă-n acea noapte de coșmar și să meargă mai departe. Deopotrivă, cele pătimite n-au făcut din ea o persoană mai rea ori mai rece, lipsită de milă și scrupule, ci a rămas aceeași persoană bună la suflet, mereu atentă și grijulie cu cei din jur, lucru care m-a bucurat nespus. Ceea ce am prețuit însă cel mai tare în privința-i a fost comportamentul arătat față de Archer. Am apreciat faptul că ea l-a văzut atunci când atâția alții au refuzat s-o facă și că i-a oferit o șansă. Am apreciat că i-a fost aproape și că a crezut în el așa cum cei ce-ar fi trebuit n-au avut o viață întreagă. Și-am apreciat că l-a iubit așa cum merită, fără judecată și teamă, precum ar fi trebuit să fie de la început. 

    Iar Archer. Dragul și scumpul meu Archer. Băiatul meu tăcut și trist, care mi-a furat inima de la primele cuvinte și care m-a făcut să vărs lacrimi amare la aflarea tuturor fărădelegilor ce i-au fost pricinuite. Cel ce a fost și va rămâne și de acum încolo personajul meu masculin preferat, indiferent oricâți alții au să apară. Cel cu cea mai frumoasă și blândă voce dintre toți. Povestea lui, o tragedie în adevăratul sens al cuvântului pentru mine, mi-a dat de pământ cu sufletul și l-a sfărmat în bucățele pe care cu greu le-am pus la loc la finalul cărții. Am suferit alături de el și-am învățat deopotrivă să lupt și să iubesc. Am văzut prin ochii săi lumea, așa cu bune și cu rele cum i-a fost dat s-o trăiască, și-am găsit speranța de-a merge mai departe în întunecimea ei. Și am urât, deși Archer n-a însemnat vreodată ură. Am urât lipsa de milă a lumii și oameni meschini ce trăiesc în aceasta. Căci da, astfel au fost cei ce ar fi trebuit să-i fie alături. Meschini și fără de milă de la cel dintâi și până la ultimul. Unchiul său. Travis. Victoria. Până și întregul orășel care l-a lăsat să se piardă în peisaj, refuzând să-i dea o șansă și să-l înțeleagă. Mi-au amintit cu toții că până și cei din familie ori așa numiți apropiați, aceia care se presupune că ar trebui să-ți fie aproape și să te ocrotească, se pot dovedi a fi niște monștri. 

    Și da, cunosc că sună dur, dar n-am să-mi schimb părerea despre ei. Îmi este imposibil. 

    Nu când un copilaș fără vină a suferit din cauza lor.

    Totuși, în ciuda lor, Archer s-a dovedit a fi puternic, deși mă tem că „puternic” este un cuvânt poate prea mic pentru a-l descrie. În ciuda temerilor, și-a deschis inima și a lăsat să intre acolo, printre crăpăturile sale, nesperată iubire. Și și-a găsit vocea. Una dintre cele mai frumoase pe care mi-a fost dat să le aud vreodată, pentru că era a lui. Iar apoi totul a fost bine. Măcar pentru puțin. 

    Înainte să mă apuc de această recenzie, îmi propusesem să vă povestesc nenumărate amănunte despre relația dintre Bree și Archer, astfel încât voi să vă faceți o idee referitor la toate cele ce vă așteaptă. Astăzi, cu laptop-ul în față și atâtea ce se vor a fi scrise, mă declar înfrântă. Nu am habar cu ce aș putea să încep, nu când îmi este teamă că n-am să le pot face dreptate. Însă, ceea ce pot cu siguranță afirma este că nu aveți nimic de pierdut dând o șansă cărții și poveștii lor de dragoste. 

    De ce, vă aud chestionând?

    Pentru că amândoi sunt speciali, cu imperfecțiuni și fără. Amândoi au trecut prin furtuni nemiloase înainte de a vedea, într-un final, soarele. Și amândoi au descoperit iubirea pe când se așteptau mai puțin sau poate chiar credeau a fi imposibil. Îmi place chiar să-mi imaginez că mâna destinului a fost cea care i-a adus împreună, după cum am mai menționat deja, deși poate pentru unii dintre voi are să sune ciudat o astfel de afirmație. Ori poate doar cineva aflat acolo sus, sub formă de înger păzitor, care i-a dorit alături unul de celălalt, considerându-i potriviți. Interpretați după cum vă este placul. Tot ce pot eu numai să fac, ca umil cititor, este să vă rog să le dați o șansă. Nu veți regreta. 

    Căci el i-a calmat viforul din suflet, iar ea l-a ajutat să-și găsească vocea. Iar asta este cel mai important dintre toate.

    Ar mai fi destule de spus, dar o parte din mine simte că trebuie să vă las pe voi să descoperiți totul pe cont propriu și să vă bucurați de lucrare așa cum merită. Tot ce-mi mai permit să adaug este că nu există carte care să mă fi făcut să plâng așa de tare cum a făcut-o aceasta. Nu există nici personaje care să mă fi inspirat atât de tare și care să-mi fi dat, la fiecare pas, o lecție importantă de viață. Au să fie mereu alături de mine și-am să-i recitesc cu fiecare șansă, exact după cum merită – cu dor nețărmurit și sentimentul de-a fi din nou acasă. Căci da, cumva mă simt acasă alături de ei deși, la finalul zilei, sunt doar cuvinte pe hârtie. Îmi este greu să nu.

    Mulțumesc, Mia Sheridan, că m-ai făcut să simt! Și, mai presus de toate, mulțumesc Bree și Archer că mi-ați arătat că nicio prăpastie nu este de netrecut și că orice persoană are o voce. Aveam nevoie.